Pericolele muzicii carismatice

Pericolele muzicii carismatice

Este păcat să fii bucuros?

Viața de creștin este o viață de bucurie, de belșug! „Eu am venit ca (oile) să aibă viață, și s-o aibă din belșug,” a spus Isus în Ioan 10:10, referindu-se la urmașii Săi credincioși. Dacă ești un ucenic credincios al lui Hristos, viața Lui îți este dăruită! Plinătatea vieții Sale este a ta. Spiritul Lui îți este dat pentru a îmbiba și supune orice fibră a inimii tale și prin urmare, pentru a te aduce într-o mai strânsă părtășie cu El.

A doua „aromă” a roadei Duhului este bucuria (Galateni 5:22). Fiind răscumpărat cu un preț așa de scump, fiind predestinat desăvârșirii slăvite a lui Hristos și vieții Sale veșnice și bucurându-se de prezența Lui de-a lungul călătoriei, adevăratul creștin este cel mai bucuros și mai fericit om de pe pământ! De aceea, apostolul Pavel insista: „Bucurați-vă totdeauna în Domnul! Iarăși zic: Bucurați-vă!” (Filipeni 4:4). Nici măcar necazurile nu le pot umbri bucuria copiilor Lui: „Ba mai mult, ne bucurăm chiar și în necazurile noastre” (Romani 5:3a). Nu este minunat să fii părtaș la o astfel de experiență?

Această făgăduită îmbelșugare a lui Dumnezeu a atras mulți creștini în trecerea timpului! Și este mai mult decât drept să fie așa. „Voi aveți totul deplin în El” (Coloseni 2:10). De ce să trăiesc în suferință și durere, plângând pe cărarea vieții, când Dumnezeu îmi pregătește „masa în fața potrivnicilor mei” … și „paharul meu este plin de dă peste el”? (Psalmul 23:5). Expresia unei astfel de bucurii a vieții nu poate fi cuprinsă în cuvinte, ea ajunge în tărâmul cântecului, cu gura plină de „strigăte de bucurie și buzele cu cântări de bucurie!” (Iov 8:21). În cer totul cântă măreția celui Atotputernic; iar cei răscumpărați de pe pământ, aparținând aceleași familii cerești, ar trebui să se bucure în același fel!

Oferta carismatică

Mișcarea carismatică a apărut pe scena creștină la jumătatea secolului trecut, pășind în această minunată abordare: „Să ne bucurăm în Domnul! Să proclamăm cu bucurie puterea și harul Său! Să celebrăm Biruința Sa și împărăția Sa!” Și ar trebui să fim de acord că chiar are sens!

Bisericile evanghelice și-au lărgit scenele; s-a făcut loc cu generozitate în capele pentru formații și grupuri de instrumentiști. Corurile din trecut nu mai erau așa de atractive gustului generațiilor mai tinere de creștini. Tehnologic, cinci cântăreți/instrumentiști puteau „acoperi” în intensitate (nivel sonor) de câteva ori volumul unui cor cu 200 de membri!

Și mai presus de toate, „atingerea”, impactul [acestei muzici] erau considerate „superioare”. Sute, mii inundau bisericile! Se părea că binecuvântările cerești se revărsau pe pământ; ce redeșteptare, ce efervescență cucerea lumea creștină! Mai mult cântec, mai multă bucurie, mai puține reguli, mai puțin din Cuvânt, și totul mergea ca prin farmec. Chiar și biserica Catolică, văzută pentru atâtea secole ca o instituție religioasă conservatoare, a schimbat linia. La cel de-al doilea Conciliu al Vaticanului, a fost decis că „muzica… ar trebui să-și păstreze și să-și întărească rolul în slujbele liturgice, avându-se în vedere caracterul liturgic corespunzător precum și sensibilitatea timpului nostru și tradițiile muzicale ale diferitelor părți ale lumii.”1 Destul de pozitiv și respectuos, nu-i așa? Și care a fost rezultatul? Liturghia a fost scoasă dintre zidurile reci ale bisericii și adusă în stradă. Predicatorilor carismatici li s-au alăturat tineri muzicieni cu chitare bas și baterii! Se părea că biserica s-a deșteptat, și mulțimi de oameni se alăturau bucuroși schimbării!

Se părea!… 

Este aceasta calea?      

Dar pentru orice creștin sincer, câteva întrebări ar apărea în mod inevitabil. Cum se face că această cale, „calea cea strâmtă” a ajuns dintr-odată atât de populară, și atât de largă? Vorbim acum mai ales în rândurile evanghelice, chiar dacă totodată s-ar putea reflecta și în experiența catolică. Este aceasta adevărata, așteptata redeșteptare prevăzută în Biblie? Cum ar influența „sensibilitatea timpurilor noastre” închinarea, și în ce grad? Și ce se întâmplă dacă „tradițiile muzicale” ale „diferitelor părți ale lumii” sunt adânc înrădăcinate în religii/ practici idolatre? Cum ar putea fi armonizate astfel de tradiții cu închinarea Dumnezeului celui viu? Domnul ne-a spus că după roade vom cunoaște realitățile din jurul nostru (Matei 7:16). Care sunt roadele acestei mișcări? Vine ea de la Dumnezeu și, prin urmare, duce tot la Dumnezeu, sau este un subtil și înșelător mijloc în slujba marelui amăgitor?

La aceste întrebări, răspunsurile au fost și sunt din ce în ce mai tulburătoare.

Să încercăm o scurtă analiză:

Mai întâi, orice redeșteptare adevărată este bazată pe lucrarea evidentă a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Include o adâncă examinare a inimii în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, însoțită de o vizibilă întoarcere la El. Include o reformare a vieții, a obiceiurilor și a gusturilor, ca semne ale adevăratei pocăințe, prin locuirea Duhului în inimile reformate.

Și da, ca o binecuvântată consecință doar, produce o imensă bucurie și o pace dulce a inimii! Cum ar putea fi altfel? „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Romani 8:31). Inima restaurată vibrează de fericire: „Tu ești ocrotirea mea; Tu mă scoți din necaz, Tu mă înconjori cu cântări de izbăvire!” (Psalmul 32:7). „Voi face din Tine bucuria și veselia mea, voi cânta Numele tău, Dumnezeule Preaînalte.” (Psalmul 9:2).

Adevărata carismă

O astfel de experiență descrisă de Dumnezeu este contagioasă într-adevăr. Este dovada eficienței evangheliei vii, dovada puterii lui Dumnezeu pe pământ! Modul în care un fost pescar a câștigat inimile a mii de oameni printr-o singura predică (Fapte 2), sau modul în care o femeie samariteancă a adus mulțimi la Isus (Ioan 4), mărturisesc acest lucru! Puterea divină care produce o atât de dramatică schimbare în viețile păcătoșilor, este o putere cuceritoare. Impactul unei vieți desăvârșite face toate hoardele vrăjmașului să tremure. Energizează, aducând viziune și speranță sufletelor din jur.

Potrivit unor dicționare, carisma este o putere sau un talent conferit(ă) în mod divin2 sau chiar un ansamblu de daruri spirituale deosebite, date comunităților sau persoanelor de Spiritul Sfânt3. În acest context, Apollo și apostolul Pavel erau persoane foarte carismatice! Erau bogați în daruri spirituale; lui Dumnezeu îi era plăcută umblarea lor, trăiau evanghelia: prin urmare, puterea lor asupra ascultătorilor era aproape irezistibilă! Nu mai aveau nevoie de altă putere complementară—cum ar fi muzica— „pentru a atrage” mulțimi de oameni; erau îmbibați de puterea lui Dumnezeu doar prin faptul că Îl acceptaseră pe Hristos în viețile lor. Adevărat că Pavel și Sila cântau, dar nu o „muzică carismatică”, „eliberându-i” pe prizonieri, ci mai degrabă cântări liniștite, inspirându-i și încurajându-i.

O viață carismatică—în alte cuvinte—o viață plină de daruri și lucrări ale Duhului Sfânt—este o viață în perfectă armonie cu Cuvântul și învățăturile lui Dumnezeu! Așa ceva este plin de putere! Iar drept consecință, produce o predicare carismatică, o muzică carismatică, și așa mai departe.

Muzica carismatică în zilele noastre

Din păcate, nu acesta este cazul pe care încercăm să-l investigăm acum.

Mișcarea carismatică nu ia lucrurile în această lumină, și în acest fapt constă pericolul ei extraordinar. Promotorii mișcării carismatice o iau numai în parte. Și rezultatul este cu totul diferit!

Să vedem. Ce este carisma în această altă înțelegere? Dicționarul Merriam Webster o explică drept „un șarm special sau farmec ce îi face pe oameni să fie atrași și excitați de cineva.”4 Nu e prea mare diferența, nu-i așa? Spune numai „șarm special”, fără să clarifice sursa. Este definită și ca „o putere specială pe care unii oameni o au în mod natural, care îi face capabili să influențeze alți oameni și să le atragă atenția și admirația”5. Acum pare mai clar. Dacă este o putere pe care oamenii o au în mod natural, fără a fi primită de la Dumnezeu, atunci nu implică reguli, nici responsabilități sau condiții! Este despre ceeace oamenii au, sau produc! Este naturală. Nu ar trebui să vină ca o consecință a unei experiențe cu Dumnezeu; nu este în contextual armoniei cu El și legile Lui; nu este din cauza neprihănirii Lui împărtășite în viața cuiva; nu este despre puterea Lui; este numai despre o putere. Și da, rezultatul este similar: audiențe încântate, mulțumite și bucuroase!

Aici vedem marele pericol al mișcării carismatice în general—și al muzicii carismatice în mod special. Are muzica carismatică putere? Da, o putere extraordinară. Mii de oameni o ascultă și o apreciază. Milioane de dolari se câștigă anual prin vânzarea de Muzică Creștină Contemporană (MCC). Însă, Nu aceasta este întrebarea. Întrebările sunt: Este aceasta puterea lui Dumnezeu? Vine de la El, și prin urmare Îi este pe plac? Dacă ceva chiar vine de la Dumnezeu, atunci se va armoniza cu toate celelalte manifestări și legi ale Sale.

În realitate, uriașa putere a așa-zisei Muzici Creștine Contemporane – MCC (numită de asemenea și carismatică) vine de la cealaltă fântână de putere, decât puterea lui Dumnezeu. Și dacă nu este de la Dumnezeu, nu poate fi bună. Singura altă putere care există este cea rea.

Mulți dintre cântăreții MCC sunt de acord că popularitatea muzicii lor nu vine de la Dumnezeu; muzica lor nu ar trebui să fie considerată muzica lui Dumnezeu sau muzică sacră. Dar ei au inventat un concept bizar: muzica în sine nu este nici bună, dar nici rea. Este „neutră”. Să evaluăm.

Toate aspectele experienței creștine sunt pozitiv reglementate de către Creatorul nostru. Spre exemplu, vorbitul nu este neutru. Literele ar putea fi considerate neutre; dar când sunt legate între ele în cuvinte și propoziții, ele pot înălța, încuraja, mângâia sau pot distruge și chiar ucide. Prin urmare, Domnul așteaptă de la noi să vorbim „cuvintele Lui”, în Spirit Sfânt, când vorbim (1 Petru 4:11). „Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină și din cuvintele tale vei fi osândit.” (Matei 12:37).

Lucrurile pe care le facem nu sunt neutre. Abilitatea de a face ceva este neutră. Dar exersată, această abilitate dă naștere lucrurilor bune (de la Dumnezeu), sau rele. Orice facem, El așteaptă să fie fapte Lui „pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10). Chiar și faptele bune, care nu vin de la Dumnezeu, și care nu sunt făcute prin Duhul Său „sunt ca o haină mânjită.” (Isaia 64:6).

Gândurile noastre nu sunt neutre. Capacitatea umană de a gândi poate fi considerate neutră. Exersată, puterea de a gândi țese gânduri bune, inspirate de Dumnezeu, sau gânduri rele, carnale, ce poartă sămânța păcatului. În antediluvieni Dumnezeu a văzut că „toate întocmirile gândurilor din inima lor erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” (Geneza 6:5). Un asemenea mod de a gândi nu e considerat neutru, ci malefic, aducând consecințe rele, „nenorocire… care va fi rodul gândurilor lui…” (Ieremia 6:19 SCH-germ.). Prin urmare, El care știe rezultatele teribile ale gândirii nedrepte, cât și puterea înobilatoare a gândirii drepte, ne invită: „Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus” (Filipeni 2:5), și „gândiți-vă la lucrurile de sus…” (Coloseni 3:2).

Nici adorarea nu este neutră! Abilitatea de a preamări pe cineva sau ceva, ca dar oferit de Dumnezeu omenirii, ar putea fi considerată neutră. Dar în momentul în care o exercităm, este ori bună, acceptabilă, ori rea, păcătoasă, fără o a treia cale posibilă. Dacă aducem închinarea noastră lui Dumnezeu, ca rod al bunătății și mântuirii Sale în și pentru noi, în condițiile Sale, este bine, și Domnul o apreciază și o acceptă. Dar dacă adorăm orice alt lucru, acest fapt nu este neutru: este idolatrie! Este atât de important, încât primele patru porunci ale legii lui Dumnezeu reglementează acest capitol al vieții noastre și sute de pagini ale Bibliei clarifică cerințele și așteptările lui Dumnezeu pe tema lui. Chiar adorându-L pe Dumnezeu prin alte mijloace decât cele clar stabilite de El, este cu totul inacceptabil pentru El. (1 Samuel 13:12-13).

Am putea concluziona că orice manifestare a facultăților date de către Dumnezeu, este ori bună ori rea; și pentru a-Și ajuta copiii, Dumnezeu a trasat legi și principii clare pentru a le reglementa, pentru ca nimeni să nu meargă în nesiguranță.

Dar muzica? Dintr-odată, după cum pledează muzicienii carismatici ai MCC, regulile dispar. Muzica poate veni din oricare sursă, și este neutră din punct de vedere moral, cred ei. Ceea ce face diferența este presupusa inimă bună a muzicianului, și motivul pentru care cântă, spun ei. „Muzica, prin ea însăși, ar putea fi considerate neutră din punct de vedere moral—nu este nici păcătoasă nici sfântă. Moralitatea ei este determinată de scopul pentru care este cântată”. (Tim Fisher: Bătălia pentru Muzica Creștină)

Putem fi de acord că sunetele sunt neutre, deoarece ele nu sunt muzică. Dar prin modul în care sunetele sunt așezate împreună în melodii, formând structuri specifice și tipare ritmice, cum pot fi acestea considerate neutre? Cum se face că toate celelalte manifestări sau „roade” (Matei 7:16) ale creștinului sunt ori bune ori rele, în timp ce muzica, exprimând atât de fidel gusturile, dorințele, emoțiile inimii, se spune că ar fi neutră?

Să luăm în considerare câteva opinii mai vechi:

„În prostia lor, oamenii se înșeală singuri crezând că nu există muzică bună sau rea și că muzica ar trebui apreciată după plăcerea pe care o oferă.” (Platon: Legile)

„Mai mult decât plăcerile obișnuite, muzica influențează caracterul și sufletul. Oamenii sunt afectați de ea: ritmul și melodia produc mânie sau bunătate, curaj și echilibru sau efecte opuse sau alte trăsături de caracter. Este demonstrat că muzica are puterea de a schimba caracterul, că sunt anumite melodii și ritmuri ce nu ar trebui permise.” (Aristotel: Politica, 1339 a,b).

Și mai presus de toate, ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? „Când este folosită spre bine, muzica este o binecuvântare, însă adesea, ea este făcută unul din mijloacele cele mai atractive prin care Satana prinde în cursă sufletele.”6 „Muzica, atunci când nu se face abuz de ea, este o mare binecuvântare; însă, când este folosită greșit, constituie un blestem teribil.”7

Puterea muzicii

Puterea muzicii însăși—indiferent de versuri—este legată de răspunsul emoțional pe care îl creează în ascultător. Putem spune că răspunsul emoțional este neutru? Este același lucru dacă răspunsul emoțional al ascultătorului este rebeliune, ură, violență, senzualitate sau contrariul… pace, admirație, devoțiune, bucurie? Asta ar însemna că nu există niciun bine și niciun rău sau păcat pe lume, și că totul este neutru, adică exact ceea ce a susținut Satan în ultimii șase mii de ani!

Acesta este probabil cel mai mare pericol al muzicii carismatice: răspunsul ei emoțional intens, în absența unei experiențe spirituale puternice care să îl genereze!

Toată muzica generează un răspuns emoțional. Depinzând de genul muzical, stil, interpretare etc., răspunsul poate fi foarte diferit!

Muzica carismatică și-a câștigat popularitatea extraordinară în zilele noastre prin alegerea rock-&-roll-ului ca gen muzical model, împreună cu genurile muzicale înrudite acestuia. De ce? Pentru că rock-ul este atât de popular în societate, cu milioane de adepți, devenind nu numai un reper cultural, ci o cultură în sine! Și ce este greșit cu asta? Pentru a înțelege, să vedem câteva evidențe:

În cartea lui, intitulată „Sound effects, Youth Leisure and Politics of Rock”, dr. Simon Frith arată că „rock-ul este destinat să aibă rezultate emoționale, sociale, fizice și comerciale”, și cel mai rău, că „experiența rock este extrem de erotică”.

Gene Simmons, membru al trupei rock Kiss, a fost întrebat într-un interviu televizat (Entertainment Tonight) dacă părinții ar trebui să fie îngrijorați că adolescenții lor ascultă melodiile trupei Kiss. El a răspuns: „Părinții ar trebui să fie îngrijorați că alergăm după fete – de fapt, acesta este rock-ul – sex, cu o bombă de o sută de megatone: ritmul”. Poate fi chiar mai rău de atât? Da: Little Richard, cântăreț de rock’n roll influet și compozitor pentru mai mult de șapte decenii, ne ajută să înțelegem: „Credința mea adevărată” spunea el, „este asta: cred că genul acesta de muzică este demonic. Multe ritmuri din muzica zilelor noastre sunt luate din voodoo, de la tobele voodoo. Dacă studiezi ritmurile muzicale, așa cum am făcut eu, vei ști că ceea ce spun este adevărat…”

Dacă muzica rock—însoțită în diferite măsuri de cele peste 50 de genuri muzicale înrudite—produce sentimente intense de rebeliune, violență și dorință sexuală, ce produce atunci rock-ul creștin? Dacă rock-ul este considerat a fi demonic, cum poate rock-ul creștin să fie considerat creștin? Nu mă refer la versuri. Vorbim strict despre muzică. Răspunsul intens la astfel de muzică creează teribile contradicții: oamenii sunt purtați de aceste sentimente intense, plăcute (firii pământești), pe care le asociază cu cuvinte spirituale despre Hristos și credință—și presupun că experimentează o legătură cu Dumnezeu! A fost oare acesta – o mai strânsă relație cu Dumnezeu – rezultatul în creștinism, după introducerea muzicii carismatice? Au studiat creștinii mai mult Cuvântul lui Dumnezeu, au ajuns mai înclinați către cele spirituale? Realitatea îngrozitoare arată exact opusul! Copii și adolescenți au devenit din ce în ce mai rebeli și mai puțin interesați – dacă nu cu totul neinteresați– în lucrurile spirituale, rata aventurilor adultere și a divorțurilor în rândul creștinilor a crescut fulminant. „Forma de evlavie” (2 Timotei 3:5) a răpit aproape toată adevărata evlavie.

Acest fapt trebuie să fie atât de trist pentru Salvatorul nostru! Să-și vadă preaiubiții copii într-o condiție atât de primejdioasă, în timp ce „se simt” „purtați pe aripile muzicii” către tronul lui Dumnezeu! Aceasta este înșelăciunea: neștiindu-și adevărata stare, și în același timp fiind mințiți, de muzică, că experimentează o renaștere și o efervescentă apropiere de Dumnezeu! Muzica carismatică păcătuiește prin faptul că oferă aparent aceleași rezultate – simțăminte – cu adevărata evlavie; dar ÎN ABSENȚA ADEVĂRATEI EVLAVII. Fără cruce, fără biruința asupra păcatului, fără înnoirea vieții, și totuși „simțind” în mod intens „prezența” sau „bucuria” lui Dumnezeu! Aceasta ar trebui să fie rețeta oricărei religii populare, dar înșelătoare. Ce poate fi mai scandalos de atât?8

„O harababură de sunete șochează simțurile și împiedică ceea ce, folosit cum trebuie, poate fi o binecuvântare. Puterea agenților satanici se amestecă cu tărăboiul și zgomotul ca de carnaval, și aceasta este numită lucrarea Duhului Sfânt.”9

Căutând să-I fim plăcuți lui Dumnezeu!

Ar trebui atunci ca muzica creștină să fie plictisitoare, fără gust și plină de tristețe pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu? Nicidecum! „Creștinul este . . . cel mai fericit om din lume.”10

Muzica creștină trebuie să-L reprezinte pe Dumnezeu și o experiență personală cu El. Astfel de muzică, putem presupune, va fi înălțătoare, înnobilatoare în efectele sale, nu degradantă. Nu ar fi un agent invadator, care să stârnească pasiunile cărnii, ci mai degrabă unul cu caracteristici ce cultivă credința în Dumnezeu. Ar fi o muzică în armonie cu ritmul și pulsația întregii creații și, prin urmare, ar produce pace, bucurie, adorare pentru Creator. O astfel de muzică este „Un dar special de la Dumnezeu, destinat să ne înalțe gândurile către teme înalte și nobile, să inspire și să înalțe sufletul.”11

Cunoașterea de Dumnezeu este viața veșnică! (Ioan 17:3). Cunoscându-L în fiecare zi mai bine, ajungem în stare să-I aducem daruri de mulțumire și laudă tot mai bune! Știu că în rândul nostru sunt mulți tineri ce iubesc pe Dumnezeu, devotându-și inimile și talentele—inclusiv cel muzical—slavei Lui! Domnul apreciază orice dorință sinceră de a-L preamări! Și când contemplăm infinitul sacrificiu al Său pe cruce, vom fi inspirați să reconsiderăm fiecare aspect al vieții și închinării noastre!

„Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască…” (Ioan 7:17 RSV). Vom ști ce-I place și ce nu și, prin harul Lui, vom fi făcuți în stare să-I aducem o închinare acceptabilă!

„Să se audă cântece în familie, din cele gingașe și curate, și atunci vor fi mai puține cuvinte de critică și mai multe de voioșie, speranță și bucurie.”12

„Vă voi primi ca pe niște miresme cu miros plăcut” (Ezechiel 20:41), spune Domnul, când viețile noastre, ascultarea noastră și închinarea noastră va fi umplută cu Spiritul Său, cu viața Lui. Ce poate fi mai dulce decât acceptarea Domnului nostru?! Și trăirea unei astfel de vieți, „sub aripile Lui”, aici pe pământ, va continua în viața veșnică alături de El, acolo sus, în regatul Său ceresc, atât de scump oferită nouă! Răscumpărarea „va fi știința și cântarea celor răscumpărați de-a lungul veacurilor nesfârșite ale veșniciei”13

Fie ca să-L preamărim la cel mai înalt nivel al posibilităților noastre acum, aici în lumea aceasta, însă aparținându-I Lui, familiei Lui cerești, în armonie cu inima Lui și cu îngerii Săi sfinți!

Amin

  • Sacrosanctum ConciliumAAS 56 (1964) 97–134. (The constitution of liturgy of Vatican II.)
  • com
  • Dictionarul Explicativ al Limbii Române, 2009
  • Merriam Webster Dictionary
  • Cambridge Dictionary
  • Ellen G. White: Mărturii pentru Comunitate, 1, p. 505.2
  • Ellen G. White: Mărturii pentru Comunitate, 1, p. 497.1
  • vezi Ellen G. White: Mărturii pentru Comunitate, vol II, pag 344.1a
  • Ellen G. White: Solii Alese, 2, p. 36.3 [subliniere adăugată]
  • Ellen G. White: The Review and Herald, June 10, 1884, par. 12
  • Ellen G. White: Educație, 167.4
  • Ellen G. White: Educație, 168.2
  • Ellen G. White: Christian Education, 57.3

 

Surse adiționale:

Paul Hummel: Creștinul și Muzica Sa

Tim Fisher: Bătălia pentru Muzica Creștină

Lucian Cristescu: Bitul Magic

 

 

Author

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *