Principii muzicale ale Reformei protestante

Principii muzicale ale Reformei protestante

Anul 2017 este marcat de tributuri şi celebrări în cinstea celei de-a 500-a aniversări a Reformei Protestante. Cinci secole au trecut de la acea miercuri istorică şi plină de semnificaţie, 31 octombrie 1517, când un curajos şi îndrăzneţ călugăr augustinian, Martin Luther, cel mai mare erou al Reformei, a fixat în cuie pe uşa bisericii din Wittenberg o simplă hârtie conţinând cele 95 de teze faimoase împotriva doctrinei false a indulgenţelor.

În 31 octombrie, Martin Luther a zguduit însăşi temelia creştinătăţii, care a transformat religia, educaţia, limbile, economia, şi ştiinţele, frângând cele mai înrădăcinate paradigme ale societăţii; el ne-a învăţat, de asemenea, să cântăm cu un nou sens—să compunem muzică într-o limbă nouă. Acea zi de miercuri a schimbat lumea pentru totdeauna.

Spiritul Profetic spune cu referire la Reformator:

„Pe primul loc între cei care au fost chemaţi să scoată biserica din întunericul papalităţii la lumina unei credinţe mai pure, a stat Martin Luther. Zelos, aprins şi devotat, necunoscând nici o altă frică în afara temerii de Dumnezeu, şi nerecunoscând nici o altă credinţă religioasă în afară de Sfintele Scripturi, Luther a fost omul pentru timpul său; prin el Dumnezeu a îndeplinit o mare lucrare pentru reformarea bisericii şi pentru iluminarea lumii.”

„Învăţăturile lui Luther au atras atenţia minţilor gânditoare din întreaga Germanie. Din predicile şi scrierile sale ieşeau raze de lumină care îi trezeau şi iluminau pe mii de oameni. O credinţă vie lua locul formalismului mort în care fusese ţinută atâta timp biserica. Oamenii îşi pierdeau zi după zi încrederea în superstiţiile Catolicismului. Barierele prejudecăţii cedau. Cuvântul lui Dumnezeu, prin care Luther testa fiecare doctrină şi fiecare pretenţie, era ca o sabie cu două tăişuri, croindu-şi drum spre inimile oamenilor. Peste tot se trezea o dorinţă după progres spiritual. Pretutindeni era o astfel de foame şi o sete după neprihănire, cum nu mai fusese observată de secole. Ochii oamenilor, care atât de mult timp fuseseră îndreptaţi spre ritualuri omeneşti şi spre mijlocitori pământeşti, se întorceau acum în căinţă şi credinţă spre Hristos, şi El răstignit.”

Luther: muzician, cântăreţ şi compozitor

Legătura dintre Reformator şi muzică a fost întotdeauna una foarte strânsă. În timpurile de mari provocări şi pericol maxim pentru Reformă, Luther reînviora slaba credinţă a bisericii cântând „Cetate tare-i Dumnezeu.” Ascultând strofele inspiratoare, prevestirile sumbre se risipeau şi multe inimi îndurerate simţeau alinare.

Luther era un german, un om din popor. Marea sa abilitate de a cânta la lăută cu măiestrie şi de a cânta cu vocea sa de tenor era admirabilă. Dacă a existat un tip al nord-germanului, iubitor al muzicii, energic, cu un temperament aprins, dar in acelas timp de o seriozitate profundă, Luther reprezenta în mod deplin acel tip. În copilărie, înainte de a lua asupra sa legămintele sale religioase şi ordinele sfinte, Luther a avut parte de educaţia tipică şi pregătirea completă a unui băiat ce urma sa fie component al unui cor german, şi asemenea tuturor celorlalţi copii, cânta pentru a primi pomană în procesiunile care aveau loc frecvent în oraş, la cununii, precum şi la funerariile demnitarilor locali. Dedicarea sa totală pentru muzică l-a influenţat în toate, nu doar în liturgia germană, ci şi în conceptul său de educaţie în Germania. Viaţa sa a fost aproape la fel de importantă pentru viitorul muzicii, precum a fost şi pentru viitorul religiei.

Muzica şi semnificaţia acesteia pentru Luther 

Luther declara că arta nobila a muzicii este, după cum se afirmă si în cuvântul lui Dumnezeu, cea mai preţioasă dintre comorile pământeşti. Ea domină toate gândurile şi simţurile, inima şi spiritul. El explica: „Vrei să mângâi pe cei întristaţi, să calmezi pe cei necugetaţi şi să îi faci mai paşnici? Ce ar fi mai bun decât înalta, minunata, frumoasa şi nobila noastră artă? Duhul Sfânt are pentru ea cea mai înaltă apreciere pentru că prin aceasta se depărta de la Saul spiritul cel rău când David cânta cu harfa. În acelaşi mod, când Elisei dorea să profeţească, el a cerut să se cânte la harfă. De aceea, nu a fost lipsit de motiv faptul că părinţii bisericii şi profeţii doreau întotdeauna ca biserica şi muzica să fie strâns legate, acesta fiind unul dintre motivele pentru care avem atât de multe imnuri şi atât de mulţi psalmi astăzi. Prin acest dar al muzicii, oferit exclusiv fiinţelor umane, ni se aminteşte de datoria noastră de a da întotdeauna laudă şi slavă Domnului.”

Cu alte ocazii, Luther recomanda urmaşilor săi să aibă mai multe imnuri aşa încât oamenii să poată cânta în timpul serviciului de închinare şi să acompanieze toate sărbătorile religioase. El însuşi urmă exemplul profeţilor şi al părinţilor bisericii prin compunerea de imnuri în limba germană pentru popor.

În 1538 el a declarat că atunci când muzica naturală este desăvârşită şi rafinată prin artă, începem să percepem înţelepciunea perfectă a lui Dumnezeu în minunata Sa lucrare muzicală. Când o voce începe o melodie şi în jurul ei se mai dauga inca trei, patru, cinci sau chiar mai multe voci, interacţionând, dialogând, înfrumuseţând şi ornamentând cu o formă excelentă melodia originală—atunci, simţea el, se poate auzi o pregustare a muzicii cereşti.

Educaţia muzicală şi privitoare la imnuri

Una dintre primele publicaţii ale protestantismului a fost o carte de cântări. Aceasta este o dovadă copleşitoare cu privire la importanţa asociată muzicii în bisericile reformate.

Creşterea cărţii de cântări protestante s-a petrecut cu repeziciune şi nu s-a oprit la Luther. Cele mai bune melodii au ocupat întotdeauna un loc proeminent în repertoriul muzicii protestante. În acelaşi timp, s-au adăugat mereu cântări noi şi multe altele au fost adaptate pentru a fi cântate de cei credincioşi.

Muzica protestantă prosperă

Luther şi Reforma protestantă au condus la o dezvoltare atât de semnificativă a muzicii în Germania, încât această ţară a devenit marele centru muzical al Europei pentru multe secole după Reformă. Istoria universala a muzicii a fost imbogatita datorita compozitorilor protestanti germani, care au lasat o mostenire muzicala vasta.

„În timpul secolului al 17-lea, centrul muzical al Europei s-a mutat din Italia în Germania. Această schimbare trebuie atribuită protestantismului. Creşterea viguroasă a muzicii, culminând cu operele lui Johann Sebastian Bach, nu poate fi explicată nici prin istoria politică a germanilor, nici prin filozofia ei. Ea a fost mai degrabă rezultatul reformei lui Luther şi a variatelor mişcări religioase care au păşit pe urmele ei. Şi au existat motive puternice care au confirmat faptul că marea dezvoltare muzicală a fost produsul protestantismului.” 3

S-ar părea că geniului muzicii i s-au retezat aripile în timpul Evului Mediu. Arta sunetelor s-a dovedit a fi predominant una protestantă. Evlavia protestantă şi-a găsit cea mai bună exprimare prin muzică. Credinţa jubilantă a lui Luther, experienţa sa plină de bucurie cu Dumnezeu, predicarea doctrinei mântuirii prin har, l-au făcut să izbucnească în laude aduse lui Dumnezeu, şi sentimentele sale puteau găsi exprimare doar în muzică.

După această introducere cu privire la Luther în Reforma protestantă şi la legătura sa cu muzica, vom lua următoarele paragrafe pentru studiu detaliat al celor trei noi principii muzicale monumentale, care, sub Inspiraţie divină, aveau să fie practicate în noua biserică: 1) Principiul cântării comune; 2) Principiul cântării în limba poporului, şi 3) Principiul dezvoltării limbajului muzical şi al instrumentelor muzicale.

1) Principiul cântării comune

Înainte de 1517, Biserica Catolică controla în mod rigid muzica religioasă din Europa. Participarea oamenilor de rând la închinare era practic nulă. În biserici, majoritatea oamenilor se limitau la ascultarea cânturilor gregoriane, tipul oficial de muzică al catolicismului, interpretat cu vocea la unison de câţiva călugări, şi cântat exclusiv în latină. Participarea instrumentelor în biserică era complet interzisă.

Luther a curmat aceste tradiţii stricte şi a transformat participarea la viaţa muzicală creştină, care pentru el nu trebuia să fie privilegiul rezervat doar preoţilor şi corurilor, realizat prin cânturi neinteligibile în latină, ci trebuia mai degrabă să fie o parte a oamenilor de rând ca „un dar de la Dumnezeu.” Ca urmare, el trebuia să fie accesibil oricui. „Înfrumuseţând şi ornând melodiile lor într-un mod magnific, cântăreţiii pot să îi conducă pe alţii spre muzica cerească,” spunea el. Cântarea în latină a fost înlocuită de imnuri în germana de zi cu zi, şi aceasta a devenit o cheie pentru identitatea bisericii protestante.

De la muzica Reformei Protestante avem de asemenea şi o moştenire a oamenilor care oferă închinarea. În biserică s-au organizat corurile comunităţii, corurile tinerilor, corurile de copii, în care absolut toţi cei credincioşi—inclusiv femeile—puteau să cânte (este demn de remarcat faptul că femeile erau întotdeauna excluse din toate actele religioase ale lumii catolice). Aceste coruri aveau o participare foarte intensă în viaţa religioasă a comunităţilor protestante şi erau un mijloc puternic de răspândire a soliei. Cu toate acestea, corurile nu erau constituite cu scopul de a oferi concerte de muzică sacră, ci trebuia în principal să acompanieze adunarea şi să o conducă în cântare în toate actele liturgice.

Un alt fapt cu o semnificaţie muzicală profundă este că în anii imediat după Reforma Protestantă, compozitorii Reformei—mulţi dintre ei autori cu adevărat faimoşi, care au fost înregistraţi în istorie pentru contribuţiile lor enorme la dezvoltarea limbajului muzical—au transformat scrierea muzicii pentru cor dintr-un motiv foarte special. În loc de a pune melodia principală în vocea de tenor, cum se practicase până acum, ei au scris-o la vocea de sopran. Motivul a fost că pentru adunare, era cu adevărat mai uşor să audă melodia principală în raportul ascuţit şi mai evident al corului, decât să facă aceasta din vocea de tenor. Acest fapt, nu mai puţin, împreună cu alte transformări profunde în limbajul muzicii, au culminat în renumita operă a lui Johann Sebastian Bach şi Georg Friedrich Händel, cei mai mari şi mai celebraţi compozitori protestanţi ai tuturor timpurilor.

2) Principiul cântării în limba poporului

Reforma protestantă a înţeles că, pentru ca poporul să poată cânta, avea nevoie să cânte într-o limbă pe care o putea înţelege. Latina medievală a fost înlocuită de limbile materne, mijlocul de comunicare al oamenilor de rând.

Luther nu doar că a promovat muzica pentru motive abstracte ale credinţei, ci a înţeles de asemenea puterea ei de netăgăduit în răspândirea mesajului. El a adăugat texte originale unor melodii tradiţionale cunoscute. Acestă metodă a fost deosebit de utilă într-o eră a ignoranţei, întrucât rata analfabetismului în Germania anilor 1500 era de aproximativ 85% din populaţie; însă ei puteau să înveţe aceste cântări şi să le transmită foarte rapid.

Ca muzician şi compozitor, lui Luther i-a fost încredinţată conducerea acestor schimbări, el încercând să îi înveţe chiar pe copii muzică în limba lor în şcoli şi lucrând cu alţi reformatori pentru a produce cărţi de cântări protestante, pe care comunităţile să le poată folosi extensiv.

În acest mod, imnurile lui Luther nu doar mângâiau pe urmaşii săi, ci atrăgeau noi convertiţi. Această nouă muzică s-a răspândit din oraş în oraş înainte ca autorităţile catolice să o poată reduce la tăcere. Şi la fel ca în alte aspecte ale reformei, presa de tipărit a fost cheia. Imnurile lui Luther erau multiplicate ca pamflete şi erau predate în oraşe la rând de către cântăreţi itineranţi. Uneori imnurile lucrau mai rapid decât el. În Magdeburg cântarea colectivă a cântărilor sale a reuşit să convertească oraşul încă înainte de sosirea teologului. În curând imnurile luterane au trecut graniţele Germaniei, şi au început să fie cântate în alte ţări catolice, şi au fost traduse chiar în engleză.

3) Principiul dezvoltării limbajului muzical şi al instrumentelor muzicale

Teoriile educaţionale promovate de Luther şi de Reformă au fost aplicate în întreagă Germania, apoi în întreaga Europă, şi în cele din urmă în întreaga lume, ceea ce a condus la o dezvoltare muzicală semnificativă. „Un profesor trebuie să ştie să cânte,” obişnuia să spună Luther cu caracteristica sa vigoare dogmatică. „Dacă nu ştii cum să cânţi, nu poţi fi unul dintre noi. Dacă tinerii nu studiază şi nu practică muzica, nu i-aş lăsa niciodată să ajungă să slujească între predicatori.” Pentru acest motiv, profesorii erau în general bine antrenaţi în arta predării cântatului şi a elementelor muzicale. Temelia muzicală pe care o primeau copiii a făcut posibil ca în multe orăşele, precum şi în unele oraşe mari, să se formeze societăţi muzicale, coruri şi orchestre.

Chiar şi acum mai găsim încă un număr de manuale de muzică din timpul Reformei Protestante precum şi din timpurile care au urmat după Reformă, în care se predă muzică—incluzând însă nu doar cântatul, ci de asemenea teorie şi compoziţie. Multe dintre ele dau la iveală nivelul remarcabil al calităţii muzicale prin utilizatorii lor. În jurul anului 1620 istoricii descriau viaţa şi activităţile muzicale din Germania în următoarele cuvinte: „Acolo unde nu este o orgă, muzica vocală este acompaniată de cinci sau şase instrumente cu coarde, unele dintre acestea nefiind nici măcar cunoscute în acele oraşe înainte de Reformă.”

De aceea, putem afirma fără urmă de îndoială, că Reforma protestantă a fost cel mai important factor istoric în dezvoltarea limbajului muzical aşa cum îl cunoaştem astăzi. Crearea de şcoli muzicale parohiale, în care copiii şi tinerii puteau studia de la cea mai fragedă vârstă, au avansat în mod remarcabil istoria muzicii. S-a încurajat crearea de compoziţii noi şi explorarea unor noi resurse de sunet. Paradigma muzicii modale gregoriene a fost întreruptă pentru a consolida sistemul tonic al tonalităţilor majore şi minore, care continuă până în ziua de astăzi.

În procesul explorării noilor resurse, o însemnată dezvoltare a ingineriei construcţiei instrumentelor muzicale a fost de asemenea favorabilă. Amintiţi-vă că folosirea acestora fusese interzisă, cu excepţia orgii, în muzica religioasă a catolicismului. Biserica protestantă a încurajat cu putere şi a motivat învăţarea, interpretarea şi construcţia de noi instrumente. În acest mod instrumentele au fost modernizate astfel încât să adopte formele care persistă până astăzi. În evoluția lor au fost create de asemenea și alte instrumente. Impulsul acesta în interpretarea instrumentelor muzicale a avut ca un rezultat fericit, formarea de orchestre parohiale de muzică ce ajungea la un nivel tehnic remarcabil, fiind capabile să dea viaţă faimoaselor cantate, oratorii şi pasiuni scrise de Bach şi de Händel, spre exemplu.

Muzica lui Luther a continuat să fie populară după moartea lui. În timp ce catolicismul continua să se concentreze asupra reprezentărilor vizuale ale Divinităţii prin picturi şi sculpturi, protestantismul a îmbrăţişat muzica. Mai târziu, compozitorii protestanţi au făcut de asemenea versiuni ale imnurilor lor. Johann Sebastia Bach a dezvoltat imnul „Cetate tare-i Dumnezeu” într-o cantată măreaţă de 30 minute, în timp ce Felix Mendelssohn a adăugat-o Simfoniei a 5-a a sa, cunoscută în mod adecvat ca simfonia „Reformei”.

De reţinut

Reforma protestantă a curmat multe dintre tradiţiile vremii, punând bazele unor principii muzicale noi care urmau să călăuzească viitorul artistic al bisericilor până astăzi.

  • Muzica şi cântarea sunt un mijloc de convertire a sufletelor la Dumnezeu şi slujesc ca un agent misionar puternic.
  • Muzica nu este privilegiul câtorva aleşi. Dacă e posibil, ar trebui să fie interpretată de întreaga congregaţie, fără deosebire de sex, vârstă, sau statut social.
  • Muzica ar trebui interpretată într-o limbă care este uşor de înţeles pentru toţi.
  • Participarea corului şi a orchestrei au ca scop principal să conducă şi să încurajeze participarea tuturor celor credincioşi în actul de î
  • Cântările ce se cântă cu adunarea ar trebui să fie melodii simple şi să nu aibă o dezvoltare armonică sau ritmică sofisticată, aşa încât să permită înţelegerea corectă a mesajului de către toţi ascultătorii.
  • Instrumentele muzicale sunt bine venite în actul de î Fiţi inventivi în formarea orchestrelor şi a diferitelor ansambluri pentru acompaniamentul muzicii de închinare.
  • Se fac eforturi pentru educarea muzicală a copiilor şi a tinerilor în biserică. Astfel s-au născut şcolile locale de muzică.
  • Arta şi muzica protestantă au ca scop primar mintea umană, încercând să o impresioneze cu adevărul. Ea nu ar trebui să apeleze la simţuri sau la fantezie, nici nu este menită să
  • În muzica protestantă nu există loc pentru etalarea virtuozităţii. Cântarea se adresează lui Dumnezeu ca o expresie a comunităţii.

Principiile Muzicii Reformei, aşa cum se găsesc în Spiritul Profetic

În încheiere, este important să analizăm câteva citate care reafirmă aceste principii muzicale ale reformaţiunii, ca fiind principii călăuzitoare aplicabile bisericilor noastre astăzi:

„[Muzica] este unul dintre cele mai eficiente mijloace de a impresiona inima cu adevărul spiritual. Cât de adesea sufletului greu apăsat şi gata să dispere memoria îi aminteşte câteva cuvinte ale lui Dumnezeu—esenţa de mult uitată a unui cântec din copilărie—şi ispitele îşi pierd puterea, viaţa capătă un sens şi un scop nou, şi curajul şi bucuria sunt împărtăşite altor suflete!”4

„Muzica formează o parte a închinării lui Dumnezeu din curţile de sus. Ar trebui să încercăm ca în cântările noastre de laudă să ne apropiem cât de mult posibil de armonia corurilor cereşti… Cei care fac din cântare o parte a închinării lor divine ar trebui să aleagă imnuri cu o melodie potrivită ocaziei, nu melodii funebre, ci melodii vesele, dar solemne.” 5

„Valoarea cântecului ca mijloc de educaţie nu ar trebui pierdută niciodată din vedere. Să se cânte în familie, cântece care sunt dulci şi pure, şi vor fi mai puţine cuvinte de critică şi mai multă voioşie şi speranţă şi bucurie. Să se cânte în şcoală, şi elevii vor fi atraşi mai aproape de Dumnezeu, de profesorii lor, şi unul de altul.

Ca parte a serviciului religios, cântarea este la fel de mult un act de închinare ca şi rugăciunea. Într-adevăr, multe cântări sunt o rugăciune. Dacă copilul este învăţat să realizeze aceasta, el se va gândi mai mult la semnificaţia cuvintelor pe care le cântă şi va fi mai susceptibil la puterea lor.

În adunările pe care le ţinem, să fie câţiva care să se implice în serviciul de cântare. Şi cântarea să fie acompaniată cu instrumente muzicale mânuite cu îndemânare. Noi nu trebuie să ne împotrivim folosirii instrumentelor muzicale în lucrarea noastră. Această parte a serviciului trebuie să fie condusă cu atenţie; pentru că înseamnă a-i da laudă lui Dumnezeu prin cântec. Cântarea nu trebuie să fie întotdeauna prezentată doar de câţiva. Cât de des este posibil, să se alăture întreaga congregaţie.”6

„Când Mântuitorul ne conduce pe pragul celui Infinit, inundat de gloria lui Dumnezeu, putem prinde tema de laudă şi recunoştinţă a corului ceresc din jurul tronului; şi când ecoul cântărilor îngerilor este trezit în căminele noastre pământeşti, inimile vor fi atrase mai aproape de cântăreţii cereşti. Comuniunea cu cerul începe de pe pământ. Aici învăţăm nota fundamentală a laudei cereşti.”7

  1. Marea luptă, p.120 engl. (cap.Despărţirea lui Luther de Roma).
  2. Ibid., p.133 engl. (cap.Despărţirea lui Luther de Roma).
  3. Paul Nettl. From Luther to Bach, p.7.
  4. Educaţia, p.168 engl. (cap. 17, Poezia şi cântarea).
  5. Evanghelizarea, p. 507 engl. (cap. Accentul în cântarea cu întreaga adunare)
  6. Ibid., p.507, 508 engl. (cap. Accentul în cântarea cu întreaga adunare)
  7. Educaţia, p.168 engl.(cap.17, Poezia şi cântarea).

Author

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *