O SCURTĂ ISTORIE A MUZICII SACRE

O SCURTĂ ISTORIE A MUZICII SACRE

PÂNĂ LA REFORMA PROTESTANTĂ

 

Lectură suplimentară

MUZICA ÎN VECHIUL TESTAMENT

Religia şi arta au fost strâns legate între ele chiar de la începutul lumii. Dumnezeu are un simţ artistic foarte dezvoltat. În fiecare din cele şase zile ale Creaţiunii, El a aprobat ceea ce făcuse El însuşi. El a văzut că totul era bun, că fiecare lucru era frumos. Natura, omenirea şi Creatorul se bucurau de comuniune reciprocă deplină. Însă după căderea în păcat, relaţia dintre Creator şi creatură a fost întreruptă şi acum omul trebuia să se întoarcă spre Dumnezeu prin daruri şi închinare.

Închinarea nu putea să fie realizată în limbajul banal al vieţii de zi cu zi. Când se adresau lui Dumnezeu, se aştepta de la oameni să vorbească diferit. Această formă de exprimare a ajuns cunoscută sub numele “cantilena”. Cantilena era un fel de declamaţie cântată a unui text. În Israel, Scripturile nu erau doar citite, ci cântate, aşa încât să fie fixate în minţile poporului, şi astfel erau transmise oral din generaţie în generaţie. Instrumentele muzicale însoţeau cantilenele.

Muzica acelui timp avea câteva caracteristici interesante:

  1. Cântarea era compusă dintr-un mic fragment muzical. Frazele erau scurte, ceea ce facilita memorizarea.
  2. Ritmul varia după cuvinte. Melodia era complet subordonată textului. Ritmul era făcut să se potrivească punctuaţiei cuvintelor care erau cântate.
  3. Melodia avea un caracter improvizaţional, adică cel ce o cânta putea folosi diferite structuri melodice, atâta timp cât acestea erau compatibile cu textul. La acel moment nu existau partituri muzicale, ci în schimb existau accente care indicau când să ridici sau să cobori vocea în timp ce citeai Scripturile. Intonaţia era determinată de structura frazei scrise.
  4. Exista, de asemenea, o oarecare libertate a ornamentării vocale, cu condiţia, bineînţeles, ca aceasta să fie subordonată textului.
  5. Se foloseau microtonurile, intervaluri mai mici de un semiton.
  6. Melodia era monofonică, adică, se cânta la unison. Doar mult mai târziu a fost introdus conceptul de armonie.

Rapoartele Vechiului Testament cu privire la cântări

Istoria muzicii în Vechiul Testament include atât cântări seculare, cât şi sacre. Unii cercetători susţină că a existat o singură formă muzicală în întreg Vechiul Testament. Acest lucru este într-adevăr foarte probabil, întrucât muzica era de o importanţă atât de mare în Israel, cu mult mai mare decât în alte naţiuni. Însă, din nefericire, nu avem vreun raport despre muzica din acel timp; tot ceea ce avem sunt cuvintele.

Cu toate acestea, în Geneza, în capitolul 4, găsim cântarea lui Lameh, o cântare a mândriei şi răzbunării, în care el explică de ce a ucis un om. În acelaşi capitol, Biblia spune că Iubal era tatăl celor ce cântau la harpă, —aceasta fiind prima referinţă la instrumente muzicale în Biblie. Nici Lameh, nici Iubal nu erau urmaşi ai lui Iehova.

Prima cântare inspirată de Dumnezeu apare în capitolul 15 din cartea Exodului, pe care Moise a compus-o la scurt timp după eliberarea lui Israel la Marea Roşie. Această cântare este atât de importantă încât va fi cântată din nou în cer de cei salvaţi, conform capitolului 15 din Apocalipsa. Inspiraţia ne spune că această cântare a lui Moise a fost cântată de întregul popor Israel în timpul călătoriei prin pustie.

“În timp ce poporul călătorea prin pustie, multe lecţii preţioase erau fixate în minţile lor prin cântare. La eliberarea lor de oastea lui Faraon întreaga oaste a lui Israel se unise în cântarea de triumf. Departe, peste deşert şi mare, răsuna refrenul plin de bucurie, şi munţii răspundeau cu accentul de laudă, ‘Cântaţi Domnului, pentru că el a triumfat glorios.’ Exodul 15:21. Adesea în timpul călătoriei, această cântare a fost repetată, înveselind inimile şi reaprinzând credinţa călătorilor peregrini.” Educaţia, p. 39 (cap.5, Educaţia lui Israel).

În timpul călătoriei prin deşert au fost compuse şi predate lui Israel şi alte cântări. Spre exemplu, capitolul 32 al cărţii Deuteronomul, cu 43 versete, este cunoscut ca şi cântecul lebedei, o cântare care trebuia să fie memorată de toţi Israeliţii. Pasajul de la versetele 4 la 7 din Deuteronomul 6, numit “schema”, era o cântare pe care familiile israelite o cântau zilnic în timpul serviciilor de închinare de dimineaţă în pustie.

Vechiul Testament consemnează cântări de război, de triumf, de marş, de recoltă, de muncă, de iubire, de plângeri, de căsătorie, şi multe altele. Existau cântări seculare pentru variate aspecte ale vieţii în societate.

Muzica în Israel în timpul lui David

Istoria muzicii antice în Israel poate fi împărţită în două: înainte de David şi după David. În timpul domniei lui David a fost întemeiată slujirea muzicală a leviţilor. În total erau 4.000 de leviţi care slujeau ca muzicieni. Aceştia erau responsabili pentru muzică şi cântau pentru toate serviciile templului. Corul consta din 288 de membri, împărţiţi în 24 de grupe de câte 12 persoane fiecare. Cele trei sacrificii zilnice, împreună cu serviciile de Sabat, cereau ca fiecare grupă să îşi aducă contribuţia în vreun mod oarecare în fiecare săptămână. Este foarte posibil că grupurile se reuneau pentru a cânta pentru ocazii speciale şi evenimente mai importante.

Muzicienii leviţi puteau să înceapă să cânte la Templu la vârsta de 30 de ani. Durata serviciului lor era de 20 de ani, iar la vârsta de 50 de ani ei urma să se pensioneze. Perioada specifică pentru instruirea muzicală dura cinci ani în care erau învăţate cântările israelite, care nu includeau anii copilăriei. Muzica templului era cântată la unison, în majoritatea ocaziilor cu un volum puternic şi o voce în tonuri înalte. Acompaniamentul instrumental era tot la unison sau cântat la octave cu cântăreţii.

Leviţii erau responsabili de menţinerea unei tradiţii muzicale, întrucât ei posedau instruire muzicală şi abilitate tehnică. Biblia spune că ei erau aleşi de Dumnezeu pentru slujirea prin muzică (1 Cronici 6:31; 25:1). Ei nu doar că aveau un dar muzical natural, ci studiau şi se dedicau exclusiv muzicii.

David era un mare muzician şi conducător. El i-a ales personal pe muzicienii care urma să conducă muzica la Templu. Cântăreţii Heman, Asaf şi Etan au fost aleşi să fie conducători ai instrumentiştilor. Toţi erau conduşi de Chenania, care conducea, de asemenea, corul. În plus faţă de muzicienii leviţi, unii preoţi cântau la trompetă.

Psalmii

Nu se poate studia muzica Vechiului Testament fără a examina Psalmii. Psalmii erau în esenţă cântări sacre ale poporului Israel. Până astăzi, psalmii sunt cântaţi, adică au fost folosiţi timp de patru mii de ani la rând pentru a-L lăuda pe Dumnezeu.

Principala lucrare care conţine psalmi este cartea biblică numită “Psalmi”, cu 150 de cântări, care au fost acompaniate de instrumente muzicale. Aceşti psalmi au fost compuşi de-a lungul unei perioade de o mie de ani. Primul dintre aceştia este Psalmul 90, scris de Moise; ultimii, cum sunt Psalmii 126 şi 137, au fost scrişi după exil.

Cel mai prolific compozitor de psalmi a fost David: 73 dintre ei sunt scrişi de el. Ceilalţi psalmi au fost scrişi de diferiţi alţi oameni, cum ar fi: Solomon, Asaf, şi fiii lui Core, printre alţii.

La început, psalmii erau cântaţi doar de Leviţi în templu, însă apoi întreaga adunare a început să participe mai activ. Ca urmare a apărut cântarea care venea ca răspuns, în care adunarea răspundea cu mici aclamaţii, şi apoi cântarea antifonică, cu repetarea unor coruri întregi.

În timpul exilului din Babilon, psalmii slujeau drept o consolare pentru evrei şi au devenit foarte populari. Erau cântaţi la festivaluri religioase naţionale şi chiar la întâlniri private.

Psalmii sunt un instrument puternic pentru zidire spirituală. Cuvintele lor slujesc drept temelie a devoţiunii pentru multe familii creştine. Bineînţeles, în psalmi găsim multe doctrine, însă mai presus de toate, ele sunt un ghid în comuniunea noastră cu Dumnezeu, fie în timpuri de bucurie sau de întristare.

MUZICA ÎN BISERICA TIMPURIE

 Primii creştini erau evrei, vorbeau ebraica şi limba aramaică, şi continuau să frecventeze vechile locaşuri de închinare. În acest timp, existau două principale tipuri de închinare: serviciile de închinare de la templu, care tindeau să fie mai organizate şi mai legate de ritualuri, şi serviciile de închinare din sinagogi.

Împreună cu predicarea evangheliei către neamuri, s-a fundamentat, de asemenea, între creştini modelul de închinare din sinagogi. Nu mai era un grup de leviţi care să conducă serviciul muzical, nici nu mai exista un loc specific unde era centrul de închinare. În schimb, serviciile erau ţinute în locuri mai mici, informale, în sinagogi, şi în căminele credincioşilor. Aceste întâlniri, deşi impresionante, au devenit mai participative, creând astfel o oportunitate pentru exprimare muzicală mai liberă şi permiţând apariţia unui mod de a cânta mai puţin formal, mai spontan.

Totuşi, s-a păstrat tradiţia muzicală iudaică. Cantilenele şi cântarea psalmilor împreună cu părţile ce veneau ca răspunsuri, au continuat. Psalmii erau folosiţi drept carte de rugăciuni a bisericii. Instrumentele muzicale, totuşi, au fost excluse din serviciul de închinare. Cântările erau cântate a capella şi la unison.

Absenţa instrumentelor muzicale în acel timp s-a datorat faptului că închinarea era centrată pe predarea şi expunerea Cuvântului, lucru care era mai strâns asociat cu muzica vocală decât cu cea instrumentală. Un alt factor era noii convertiţi. Ei înţelegeau că muzica instrumentală era de asemenea asociată cu închinarea păgână şi că de aceea nu trebuia să fie parte a închinării creştine. Singurele rapoarte din Noul Testament cu privire la instrumente muzicale pot fi găsite în Apocalipsa, unde se arată că în cer va exista muzică instrumentală. Mulţumim lui Dumnezeu pentru aceasta!

Există un motiv interesant pentru care muzica era cântată la unison. Primii creştini înţelegeau că doar muzica homofonică, adică, o singură linie muzicală cântată odată, putea să exprime unitatea şi comuniunea credincioşilor.

Schimbări în conceptul de închinare

În timpul întâlnirii cu femeia samariteancă, Isus spusese că locul de închinare nu e esenţial, ci că închinarea trebuie să fie în duh şi adevăr. Mai târziu, apostolul Pavel a scris că trupul nostru este templul Duhului Sfânt. Aceste afirmaţii vorbesc despre o schimbare în conceptul de închinare. Ritualurile şi ceremoniile îşi pierduseră mult din importanţă. Ce conta acum era ascultarea de învăţăturile lui Hristos. Credinţa vie era noul lucru central.

Pe lângă evlavia individuală, a început să fie apreciată comuniunea între fraţi (koinonia). În acest mod, muzica a devenit o unealtă foarte importantă pentru menţinerea şi întărirea unităţii bisericii, după cum confirmă apostolul Pavel în următoarele două versete:

Coloseni 3:16: „Cuvântul lui Cristos să locuiască în voi din belşug! Învăţaţi-vă şi instruiţi-vă unul pe altul cu toată înţelepciunea! Cântaţi-I lui Dumnezeu cu mulţumire în inimile voastre cântece de laudă, imnuri, cântece duhovniceşti!”

Efeseni 5:19: „Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.”

În primul rând, muzica trebuie cântată în inimă. Inima cântă pentru că este umplută de prezenţa lui Hristos. Când fraţii dintr-o adunare sunt umpluţi de prezenţa lui Hristos, ei se reunesc şi cântă. Astfel poporul lui Dumnezeu îşi manifestă unitatea printr-o limbă comună, care este muzica. Cântarea din partea bisericii reunite pune la dispoziţie un mijloc prin care ei pot împreună să îl laude pe Dumnezeu, să îi mulţumească, şi să ceară binecuvântarea Sa. Melodiile cântate cu adunarea simbolizează dragostea frăţească între credincioşi. Cântările au avut întotdeauna un loc în întâlnirile creştine.

Atât Coloseni 3:16 cât şi Efeseni 5:19 sugerează tipul de cântări pe care ar trebui să le folosească creştinii în timpul întâlnirilor lor. Pavel aminteşte aici de psalmi, care reprezentau ceea ce moşteniseră evreii, şi de asemenea face referire la imnuri şi cântări spirituale, care erau noi.

Aceste noi tipuri de cântări apăruseră pentru câteva motive, principalul dintre acestea fiind nevoia de a oferi prioritate învăţăturii. Primii creştini aveau nevoie să “persevereze în doctrina apostolilor” (Fapte 2:42). Din acest motiv, nimic nu era mai important decât a conduce biserica în studiul noilor doctrine creştine, cu accent special pe învăţarea Cuvântului. De aceea, acest tip de imnuri conţineau adevăruri ale credinţei creştine şi slujeau la învăţarea mesajului.

Nu trebuie să uităm că marea majoritate a adunării era compusă din oameni neînvăţaţi, care nu ştiau să citească. Noul Testament nu fusese alcătuit încă şi scrierile Vechiului Testament erau accesibile doar câtorva evrei. Astfel, psalmii şi imnurile erau folosite ca mijloace eficiente pentru a-i învăţa pe creştini adevăruri şi erau, din acest motiv, repetate de multe ori. Aceste texte erau o resursă importantă în răspândirea evangheliei.

Un alt factor important pentru apariţia noilor tipuri de cântări era spontaneitatea sporită din timpul adunărilor. Adunările încurajau participarea activă. Ideea de koinonia, cu o apreciere a relaţiei dintre fraţi, a condus la apariţia unui nou stil muzical, numit “cântări spirituale”.

Imaginea pe care tocmai am descris-o a continuat în timpul primelor secole ale erei creştine. La sfârşitul acestei perioade existau trei opţiuni pentru prezentarea cântărilor: Cantus Responsorius, Cantus Antiphonarius şi imnurile metrice. Primele două reprezentau tradiţia. Cantus Responsorius era o moştenire a cântecelor iudaice: un solist cânta cântarea, după care urma adunarea cu un refren, sau cu un “Amin” sau “Aleluia.” Cantus Antiphonarius, sau cântarea amfifonică, era folosită la început de băieţi şi bărbaţi, care cântau la octavă. Era potrivită pentru psalmi şi a devenit foarte folosită de călugări. Cercetătorii spun că Ambrosie, episcopul de Milano, a fost principalul responsabil de schimbarea cântării antifonice şi de modelarea ei în ceva mai asemănător cu modul de cântare pe care îl cunoaştem până astăzi.

Imnurile metrice au fost aduse de greci. După cum implică numele, aceste cântări foloseau, care urma să devină mai târziu un element muzical important.

Imaginea prezentată mai sus se referă la perioada patristică. Numele se datorează faptului că, tocmai în acest timp, biserica s-a bucurat de influenţa foarte puternică a aşa-numiţilor părinţi ai bisericii, teologi foarte cunoscători, care au ajutat la întărirea doctrinei şi la învingerea ereziilor. Cu toate acestea, acţiunea părinţilor bisericii a semănat în cele din urmă seminţe care urmau să schimbe imaginea muzicii şi închinării creştine. Ei s-au ţinut prea strâns de tradiţie, creând reguli care împiedicau spontaneitatea. Acest fapt a creat contextul pentru ceea ce urma să se întâmple în Evul Mediu: liturgia urma să devină o atitudine a clerului şi participarea activă a membrilor de rând urma să fie exclusă din închinare.

MUZICA ÎN EVUL MEDIU

Grigore I, un papă care a trăit în secolul al 5-lea şi al 6-lea, a fost unul dintre principalii responsabili pentru schimbarea liturghiei în timpul Evului Mediu. El a promovat înfiinţarea a ceea ce cunoaştem ca Schola Cantorum, un centru specializat specialized în predarea cântării vocale. Într-un scurt timp, muzica din închinare şi-a pierdut caracteristica congregaţională şi a început să fie cântată doar de profesioniştii din Schola cantorum.

Cântecul gregorian a predominat în Biserica Catolică în cea mai mare parte a Evului Mediu. Era caracterizat ca exclusiv vocal—instrumentele muzicale erau respinse. Era solemn şi sever, total diferit de muzica seculară. Nu exista nici o diviziune a timpului muzical, nici metru sau ritm fix. Melodia şi ritmul erau făcute flexibile, aşa încât să se potrivească silabelor textului. Cuvintele erau cântate la unison. Nu era permis nimic în afară de modelul melodic creat de Ambrosie: o linie melodică fără sărituri sau intervale largi.

Adunarea nu lua parte la programul de laudă—mai degrabă, muzica era prezentată de membrii clerului, care cântau doar în latină, ceea ce însemna că poporul nu înţelegea ceea ce se cânta.

Monasticismul 

Participarea adunării la închinare într-o măsură limitată se datora câtorva factori. Probabil că cel mai important dintre aceştia era monasticismul, o mişcare stimulată la scară largă de biserica din Evul Mediu. Călugării se retrăgeau din oraşe şi se izolau în mănăstiri. Se considera că adevărata evlavie constă în a sta izolat, devotându-te rugăciunii şi meditaţiei.

O astfel de gândire a avut repercursiuni asupra însuşi conceptului de închinare: dimensiunea individuală începea să se suprapună peste caracterul comunitar al închinării. Conceptul a devenit mai degrabă cleric. Călugării se îngrijeau de muzica sacră, pentru că acum ei erau cei care cunoşteau notarea muzicală, spre deosebire de muzicienii seculari, care puteau doar să cânte la instrument şi să cânte vocal “după ureche”.

Participarea maselor putea fi văzută în “drame liturgice” – ilustraţii teatrale ale istoriilor biblice sau ale istoriilor sfinţilor şi martirilor. Însă “dramele” şi cântările care le însoţeau erau prezentate în afara spaţiului eclesiastic.

Pentru a înţelege rolul bisericii în Evul Mediu trebuie să luăm în considerare sistemul ierarhic eclesiastic , care îl excludea pe omul de rând. Oamenii erau spectatori. Biserica era mai degrabă ca o instituţie condusă de ierarhia ei, decât o comunitate a credincioşilor salvaţi de Isus.

Până şi arhitectura reflecta noul concept de închinare. Navele templelor deveneau din ce în ce mai mari, distanţând oamenii de altar, corul de adunare. S-a ajuns până la punctul în care participarea maximă a celor ce erau prezenţi în biserică era de a se ruga în linişte.

În secolul al treisprezecilea, Europa a intrat într-o perioadă serioasă de declin economic, social şi moral. Nenorocirea creştea. Era foamete peste tot. Călugării au ajuns să fie priviţi ca o clasă privilegiată, ocrotiţi în mănăstirile lor. Ei au devenit nepopulari. Simplitatea şi evlavia dispăruseră. Ei se îngrijeau de posesiunile lor şi nu catadicseau să cunoască nevoile strigente cu care se confruntau oamenii de rând. Biserica Romei devenise din ce în ce mai coruptă. Păcatele papilor erau acum cunoscute tuturor. Corupţia devenise larg răspândită. La acel moment, biserica era în dificultăţi financiare şi a decis să facă bani prin vânzarea de indulgenţe. Astfel, oamenii erau chiar mai asupriţi. În această atmosferă de degradae morală s-a pavat drumul pentru Reforma Protestantă.

MUZICA ÎN REFORMA PROTESTANTĂ

Reforma Protestantă din secolul al şaisprezecilea a adus o schimbare radicală nu doar în teologie, ci şi în muzică. Deşi diferiţi reformatori au jucat roluri proeminente în răspândirea principiilor teologice ale Reformei, când ajungem la problema muzicii, meritele trebuie atribuite în principal lui Martin Luther, reformatorul cel mai important din Germania.

Reforma protestantă a fost condusă de diferiţi oameni în ţările Europene, care au avertizat cu privire la corupţia din Biserica Catolică şi au susţinut doctrina îndreptăţirii prin credinţă. Însă erau diferenţe între ei, în special în ceea ce priveşte muzica: Calvin, spre exemplu, nu permitea folosirea muzicii instrumentale pentru închinare, şi permitea doar melodii ale căror versuri erau strict versete biblice. Zwingli era chiar mai radical: el a exclus cu totul muzica din închinare. Atât Calvin, cât şi Zwingli, şi restul reformatorilor, au fost folosiţi de Dumnezeu în momente diferite, însă în aspectul muzical Luther s-a evidenţiat dintre toţi. El a extins folosirea muzicii şi i-a reînviat funcţia în biserică.

De fapt, Luther a promovat cea mai radicală schimbare pe care a experimentat-o vreodată muzica sacră: el a fundamentat cântarea cu adunarea ca un ingredient principal al închinării, aşezând muzica pe buzele şi în urechile oamenilor, însă, mai cu seamă, în inimile lor.

Cântarea cu adunarea, ceva inovativ la acel moment, a fost fundamentată în cele din urmă, şi au început să fie compilate cărţi de imnuri. Aceste imnuri erau scrise cu linia melodică pentru tenor, aranjată pe patru voci, toate centrate în jurul a ceea ce era cunoscut drept cantus firmus, adică, melodia principală.

Luther a dezvoltat doctrina biblică a preoţiei generale a tuturor credincioşilor: fiecare persoană, fie că era un credincios laic, sărac sau analfabet, avea acces direct la Dumnezeu prin Isus Hristos. Acesta era un lucru complet nou pentru acel timp. Această doctrină a stimulat ideea că cei credincioşi nu trebuie să rămână pasivi în timpul închinării. Viziunea asupra actului de cult s-a schimbat. În Evul Mediu, liturghia era privită drept un sacrificium, adică, o jertfă adusă lui Dumnezeu de fiinţele umane; în concepţia protestantă, liturghia a ajuns să fie privită drept beneficiam, adică, un dar al lui Dumnezeu pentru credincioşi.

Astfel, Luther a fost în stare să promoveze modificarea vederii că actul de cult trebuia să fie “ascultat” de membrii laici şi “executat” de profesionişti. El a înţeles şi a inspirat în cei credincioşi ideea că în închinare era harul lui Dumnezeu, care se manifesta fiinţei umane.

Luther şi-a aşezat muzica pe trei piloni: folosirea unui limbaj comun, o melodie simplă şi textul Scripturii.

Luther a introdus cântecul cu adunarea în limba poporului, adică, în limba lor de zi cu zi. El a înţeles că împărtăşirea prin cântare era o modalitate pentru credincioşi de a-şi exprima noua stare ca un element activ în închinare.

Luther considera că nu era suficient ca poporul să fie prezent la serviciile de închinare: era necesar ca rugăciunile să răsune de pe buzele lor prin cântări care transpuneau în cuvinte pocăinţa lor şi umilinţa sufletelor lor. Conform lui, prin cântarea melodiilor simple ce aveau de-a face cu cotidianul, omul de rând putea să înţeleagă doctrinele biblice.

Luther aprecia simplitatea melodiei, pentru că el dorea ca textul să fie clar înţeles de cei care ştiau sau nu să citească. Acest factor era extrem de important pentru succesul şi popularizarea Reformei. Credincioşii erau încurajaţi să se apropie de Dumnezeu în mod personal pentru că înţelegeau ce se spunea şi ce se cânta în închinare.

Luther dorea ca muzica să vorbească despre evanghelie în mod direct oamenilor. El era convins că spiritualitatea adunării este în legătură directă cu imnurile pe care ei le cântă. Dacă dorim ca spiritualitatea să reflecte evanghelia, trebuie să alegem foarte bine ce cântăm.

Pentru a-şi atinge obiectivele, Luther a căutat ajutorul celor mai buni poeţi şi muzicieni ai vremii, aleşi de el personal. Unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi a fost Johann Walter, care a compus câteva dintre cele mai importante imnuri ale Reformei.

Muzica Reformei Protestante a moştenit tradiţia muzicală a Evului Mediu şi a Renaşterii, care consta în cântul gregorian şi respectiv polifonie. În aceste tradiţii nu exista în mod virtual spaţiu pentru participare populară. Pe de altă parte, o altă mare tradiţie muzicală a erei Reformei, versiunea metrică a psalmilor cântaţi unison şi a cappella, a deschis mari posibilităţi pentru cântarea cu adunarea. În această tradiţie nu exista spaţiu pentru o artă muzicală mai elaborată. Luther a folosit ambele alternative, combinând tradiţia muzicală cu cântarea populară cu adunarea.

Noile cântări foloseau o notaţie non-ritmică, adesea cu melodii împrumutate din muzica seculară. Rezultatul muzical al acestei combinaţii a fost corul luteran, cu textele sale poetice centrate asupra evangheliei şi scrise în limba locală, nu în latină. Melodiile erau viguroase, cu sărituri şi extensii ale vocii, gândite pentru a fi cântate în grupuri, cu cadenţe (spaţii pentru odihnit/respiraţie)  la sfârşitul propoziţiilor. Structurile ritmice erau puternice şi bazate pe modele de ritm repetitive.

Aceste caracteristici, combinate, au rezultat în compoziţii muzicale în care textul şi melodia formau o totalitate, aşa încât coralul a fost perceput ca ceva familiar. Astfel comuniunea credincioşilor şi a muzicienilor însuşi era armonioasă în timp ce cântau vocal şi instrumental.

În decursul anilor, reforma în muzică a progresat. S-au compus noi imnuri, s-au publicat şi cărţi de imnuri şi s-au scris articole despre muzică. Însă Luther nu s-a preocupat doar de rezultate muzicale. El era un educator şi s-a preocupat de instruire şi educaţie muzicală. El a recomandat cu fervoare ca muzica să fie integrată în educaţia copiilor şi în instruirea proferosilor şi pastorilor. El a spus cândva:

“Necesitatea o cere ca muzica să rămână în şcoli. Un profesor trebuie să ştie cum să cânte, altfel eu nu îl voi lua în considerare.” Înainte ca un tânăr să fie admis în lucrarea de pastor, el trebuie să practice muzica la şcoală. To the Councils of all the cities of Germany to create and maintain Christian schools (n.tr. Către consiliile tuturor oraşelor Germaniei pentru a crea şi menţine şcoli creştine), 1524.

În optica lui Luther, muzica potrivită pentru liturgie este una care aderă la următoarele principii: mai întâi, trebuie să fie un mijloc de laudă şi închinare lui Dumnezeu; Apoi, ea trebuie să contribuie la devoţiunea şi evlavia creştinului, şi, în cele din urmă, să slujească ca un element eficient în educaţia creştină şi în propagarea evangheliei.

Imnurile Reformei au fost un instrument fantastic în răspândirea soliei centrale a mişcării, care era mântuirea prin harul lui Dumnezeu, prin credinţă în Isus. Aceste cântări accentuau adevărul că mântuirea nu se primeşte prin sacramente sau fapte umane, ci prin meritele lui Hristos.

Muzica a fost atât de importantă pentru succesul Reformei încât la un moment dat un preot iezuit constata că imnurile lui Luther erau mai “vătămătoare” pentru suflete decât toate cărţile şi predicile sale laolaltă.

 

Author

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *