Imnologie: Luther si Bach

Imnologie: Luther si Bach

Cetate tare-i Dumnezeu: 

Imnul Reformei

Reforma iniţiată de Martin Luther în anul 1517 a transformat înţelegerea religioasă a timpului său şi tot odata înţelegerea relaţiei dintre fiinţa umană şi Creator. Conceptul de schimbare religioasă a influenţat diferite faţete ale experienţei umane, atât în ce priveste dimensiunea politică, cât şi dimensiunea eclesiastică a timpului său. Muzica, poezia şi arta nu sunt nici ele scutite de influenţele care rezultă din Reformă. Noile mijloace de relaţionare între credincioşi, cuvânt şi închinarea la Dumnezeu au afectat, într-o mare măsură, muzica, şi, în special, imnologia (arta creării şi studierii poeziei imnice).

Din acest motiv, Reforma Protestantă găseşte în muzică şi imnuri, cei mai buni aliaţi ai săi pentru a conecta şi integra pe cei care vin să se închine lui Dumnezeu. Evanghelia este de asemenea simţită în imnologie.

Luther şi conceptul său despre muzică

Luther avea o mare apreciere pentru valoarea muzicii; o iubea şi cunoştea arta compoziţiei. El cânta, de asemenea, la lăută, admira interpretarea muzicală cu vocea, şi aprecia arta muzicală a maeştrilor timpului său. Prin influenţa sa personală, muzica a înregistrat dezvoltări remarcabile în închinare. Cu toate acestea, el nu şi-a imaginat-o ca un scop în sine, ci mai degrabă ca pe un mijloc în slujba evangheliei. Pentru acest motiv, muzica a fost considerată un dar dat de Dumnezeu şi nu de omenire. Capacitatea muzicală a celui ce o interpreta nu juca un rol important, iar muzica nu era un scop în sine—ci mai degrabă ea a început să înflorească în termenii teologiei. Luther considera muzica drept unul dintre cele mai puternice arme în lupta împotriva răului.

Luther însuşi afirma într-una din scrisorile sale: „Intenţia mea este ca, în armonie cu exemplul profeţilor şi al părinţilor din vechime ai bisericii, să compun psalmi pentru popor, adică, să scriu cântări spirituale astfel incat prin cantare Cuvântul lui Dumnezeu sa poata rămâne viu.” Prima antologie muzicală a lui Luther insuma un numar de 37 imnuri, unele dintre acestea avându-şi originea în psalmi, în timp ce altele erau traduceri ale unor melodii latine, şi iarăşi altele erau compoziţii originale anume pentru acea carte de imnuri.

Prima carte de imnuri a Reformei

Imnurile Reformei au fost scrise pe hârtii care erau iniţial distribuite printre oameni. Apoi au fost tipărite primele cărţi de cântări. Prima carte de cântări a Reformei a fost numită „Erfurt Euchiridiou” şi a fost tipărită în oraşul Erfurt în anul 1524. Foarte curând aceste publicaţii ajunseseră de o asemenea popularitate încât patru tipografii din Erfurt lucrau din greu în acelaşi timp pentru a satisface cererea.

Imnurile inundau ţara şi lăsau o influenţă profundă în minţile oamenilor. Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu era transmis astfel într-un mod pe care vrăjmaşul nu putea să îl contracareze. Luther predica mai mult prin cântările sale decât prin predicile pe care le tinea. Un istoric al timpului afirma: „Interesul în credinţa protestantă creştea într-un mod extraordinar, datorită faptului că se cântau imnuri. Aceasta se întâmpla între toate clasele sociale, şi nu doar în şcoli şi biserici. Se auzeau cântece protestante în cămine, în ateliere, în pieţe, pe drumuri, la ţară.”

În acest fel, Luther, prin intermediul imnurilor reformei—cântări cu o compoziţie muzicală simplă, avand un continut bazat pe adevărurile evangheliei, exprimate în limbajul poporului şi adaptate nevoilor comunităţilor—a consolidat un concept profund al muzicii şi imnologiei şi astfel a instituit o schimbare de paradigmă în întreaga istorie a muzicii occidentale.

Imnul Reformei 

„Cetate tare-i Dumnezeu” este, prin excelenţă, imnul Reformei Protestante. El este steagul muzical al bisericii în marşul său victorios în timpul teribilului conflict împotriva răului.

Cea mai probabilă dată la care a fost scris corespunde cu 19 aprilie 1529, data în care faimosul protest al prinţilor a făcut ca numele de „protestatar” prin care erau cunoscuţi reformatorii, să fie prezentat/făcut public la Dieta din Speyer.

Să prezentăm pe larg lucrurile, oferind o scurtă analiză a imnului Reformei, bazându-ne pe elementele ce se pot observa în partitura scrisă de mâna lui Luther şi pe transformările ulterioare care au apărut de-a lungul istoriei. În acest mod putem să ne iniţiem în conceptul de imnologie, concept fundamentat de compozitorii protestanţi inspiraţi de Dumnezeu.

 

Vedem aici manuscrisul cu autograful lui Luther. Aceasta este cea mai veche versiune a imnului Cetate tare-i Dumnezeu. Cel mai adecvat termen muzical pentru a face referire la acea formă de compoziţie întemeiată de muzicienii Reformei Protestante este „coral”.

La prima vedere descoperim două elemente fundamentale ale imnului protestant:
1) linia melodică şi 2) cuvintele textului.

Melodia este construită din intervale foarte simple, integrate de sunete cu o durată destul de amplă şi organizate printr-un ritm liber. Aceasta a facilitat învăţarea uşoară. Toţi oamenii din comunitatea religioasă puteau să înveţe şi să înţeleagă această melodie simplă. Ei puteau de asemenea să urmărească ritmul lent al notelor care însoţeau cuvintele din text.

Toate propoziţiile se încheie cu o notă de o durată mai lungă. Aceasta permitea un moment de respiraţie pentru toţi, înainte de a începe să câne următoarea propoziţie. Era un fapt consacrat să faci o cenzură (o scurtă pauză muzicală la sfârşitul unei fraze pentru a respira şi pentru a te pregăti pentru începutul următoarei propoziţii), care indica sfârşitul fiecărui vers al imnului.

Aceste prime caracteristici sunt fundamentale pentru înţelegerea spiritului muzical al Reformei Protestante. Frumuseţea artei muzicale este exprimată prin cele mai simple şi mai transparente mijloace. Intervalele, melodiile, duratele şi ritmurile se adaptau la posibilităţile de interpretare ale oamenilor de rând. Nu există loc aici pentru virtuozitate sau pentru etalare tehnică.

Relaţia dintre text şi muzică

Textul imnului este localizat pe partitură chiar sub notele melodiei. Toate versurile erau amplasate în acelaşi loc pentru a indica faptul că toate trebuie să fie cântate pe aceeaşi melodie. Imnul prezintă o structură practic silabică, adică, pentru fiecare silabă a textului există o notă în melodie. Observăm o singură excepţie de la această caracteristică în partea centrală a imnului.

Luther şi-a găsit inspiraţia pentru acest text în cuvintele Psalmului 46:1, „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.” El şi-a elaborat poemul într-o limbă şi cu un limbaj pe care le putea înţelege chiar cea mai simplă persoană. Structura strofica permite cântarea mai multor texte utilizand aceeaşi melodie, caracteristică ce face mult mai uşor de memorizat imnul.

Melodia

Melodia este foarte simplă. Ea se bazează predominant pe o serie de intervale succesive care sunt uşor de cântat. Melodia nu era armonizată. Cărţile de imnuri folosite la scară largă de comunităţile religioase pe vremea Reformei, prezentau exclusiv o singură melodie şi cuvintele textului. Această melodie era interpretată zilnic într-o singură voce de întreaga adunare. Documentele obişnuite indică faptul că a fost scrisă pentru vocea umană a bărbatului sau femeii si era o melodie simplă, o melodie pentru oameni.

Structura

Imnul are trei părţi şi prima parte se repetă de două ori într-un rând. Atunci putem spune că imnul protestant are o structură AABA. Aceasta este forma imnului care avea să fie mai târziu baza pentru structura cântecului german clasic.

Dezvoltarea corului lui Luther

De-a lungul istoriei, imnul Reformaţiunii a fost o sursă de inspiraţie pentru mulţi interpreţi şi compozitori. De la armoniile lui Johann Walter, un muzician şi prieten apropiat al marelui reformator, până la geniul lui Johann Sebastian Bach şi la marea Simfonie a 5-a a lui Felix Mendelssohn, corul lui Luther acompania viaţa istoriei bisericii.

Coralul şi noul sistem tonal

În cea mai mare parte, muzica corala a început să aibă un caracter puternic tonal şi acele corale care au supravieţuit dintr-un trecut modal au fost modificate de sistemul tonal pe măsură ce melodiile populare sufereau aceeaşi transformare. În acest mod, compozitorii germani au contribuit la această schimbare importantă în limbajul muzical. Nu doar atitudinea lui Luther faţă de muzică, ci de asemenea materialele concrete aflate la dispoziţia compozitorilor şi a interpreţilor au devenit agenţi puternici de modernizare.

Compoziţii muzicale pentru coruri

Martin Luther şi Johann Walter au introdus cântarea de cor în serviciul liturgic şi au făcut o regulă ca imnul să fie învăţat mai întâi de corul bisericilor şi apoi să fie predat adunării. Acesta este un punct cheie în ascensiunea istorică a muzicii protestante. Cântările corale, care la început erau cântate de întreaga adunare, puteau să se piardă odată cu apariţia corului. Dar nu s-a întâmplat aşa. Corul avea rolul său în închinarea protestantă. Funcţia sa consta în educarea întregii adunări în noile cântări corale, aşa încât odată cu trecerea timpului adunarea învăţa să cânte toate melodiile pe de rost.

Cantate

După motet (compoziție muzicală polifonică bazată pe un text religios, rareori și laic, scrisă conform regulilor contrapunctului pentru mai multe voci, în care se suprapun simultan mai multe melodii de sine stătătoare, astfel că fiecare voce îsi are melodia sa, uneori și text propriu. De obicei, motetul este interpretat “a capella”, fără acompaniament instrumental.), şi sub influenţa muzicii instrumentale, au apărut cantatele şi acestea au găsit un loc cu totul favorabil în închinare. Cantatele şi Pasiunile muzicale au găsit o acceptare rapidă în serviciul de închinare mulţumită lui Luther, care menţinea activ corul; iar corul permitea subzistenţa creaţiilor corale în închinarea luterană. De la Johann Sebastian Bach avem armonizări pentru cor şi de asemenea pentru orgă. Există mai mult de 300 de cântări corale care apar în Cantatele (piese vocale narative, cu acompaniament instrumental) şi Pasiunile sale (aranjamente muzicale anumit compuse pentru a zugrăvi suferinţele şi moartea lui Isus), fiecare încheindu-se cu un coral simplu. Fără discuţie, armonizările făcute de Bach sunt capodopere pentru că ele sunt în mod complet adaptate semnificaţiei cuvintelor textului. Cuvintele se contopesc cu armoniile şi dobândesc o plasticitate uimitoare. Melodiilor pentru corale li s-a oferit o personalitate prin armoniile cu care le înzestrează Bach, aceeaşi personalitate pe care o aveau cuvintele cu care erau ele în legătură. Predecesorii săi, chiar cei mai în vârstă dintre ei, armonizau doar melodiile, şi atât. Bach armoniza, de asemenea, şi cuvintele.

Spre sfârşitul secolului al 17-lea, coralele au devenit una dintre principalele caracteristici ale cantatelor din biserici. Johann Sebastian Bach a scris aproape 250 de cantate de acest fel, folosind coralele în multe moduri diferite. Spre exemplu, cantata intitulată Cetate tare-i Dumnezeu, scrisă în 1730, se bazează în totalitate pe imnul lui Luther. Prima parte prezintă melodia ca o frază cântată în principal de orchestră, în timp ce corul intonează o textură polifonică în note mai scurte. În a treia parte această procedură se inversează—corul cântă melodia, în timp ce instrumentele acompaniatoare se mişcă rapid. Ultima parte este o simplă armonizare a imnului şi este una dintre trăsăturile caracteristice cele mai reprezentative ale muzicii bisericii luterane, precum şi o parte din cantata în care adunarea se unea să cânte melodia.

Concluzie

Pentru Luther, expresia artistică era întotdeauna în serviciul Cuvântului. Mai mult decât atât, în cazul muzicii şi al imnologiei, aceasta era un duet supus îndemânării compozitorilor, însă la urma urmei, adevărurilor supreme ale lui Dumnezeu. În acest context, închinarea ocupa un loc foarte important în reflecţiile lui Luther şi preocuparea sa era de a transforma evenimentul în ceva semnificativ pentru comunitate.

Interesul său de a face evanghelia uşor de înţeles l-a condus să o transforme prin limbajul poporului. Abilitatea sa de muzician şi poet a făcut ca melodiile populare şi melodiile de zi cu zi ale oamenilor să intre în biserică şi să rămână în psalmodia închinării. Noul conţinut era oferit de Scriptură şi noua unealtă didactică îi permitea să îl facă cunoscut chiar celor mai simpli din comunitate.

Cântarea congregationala a fost întemeiată in acea perioada şi de atunci încolo toate comunităţile creştine au participat prin vocea lor de laudă şi conţinutul teologic. Ceea ce a realizat Luther cu predicarea sa în învăţăturile de zi cu zi a fost întărit de imnurile din timpul închinării. Această caracteristică a protestantismului a fost dezvoltată constant şi astăzi cântările, imnurile, şi melodiile se înmulţesc în multe cărţi de cântări. Ele exprimă, după cum a făcut şi Luther în trecut, sentimentul melodic al comunităţii, încununând închinarea cu tot felul de cântări şi melodii.

 

Author

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *