Contextul Istoric Muzical al Reformei Protestante

Contextul Istoric Muzical al Reformei Protestante

Într-o schemă profetică divină, timpul sfârşitului urma să fie precedat de o perioadă de 1260 de ani de întuneric spiritual dens şi de întuneric moral, comandat de Satan prin biserica Romei şi sistemul care o conduce: papalitatea.

În timpul Evului Mediu, puterea politică a bisericii Romane nu cunoştea limite. Autoritatea papală era suficientă pentru a detrona regi şi a supune naţiuni. Cele mai rele tipuri de violenţă şi cruzime erau comise în numele religiei. Milioane de creştini credincioşi erau persecutaţi, torturaţi şi ucişi.

Cu toate acestea, în mod îndurător Dumnezeu a scurtat suferinţa poporului Său, cauzând, în secolul al şaisprezecilea, o mişcare ce urma să submineze puterea şi influenţa bisericii Romei: Reforma Protestantă.

În multe moduri, Reforma Protestantă a implicat o despărţire radicală de principiile, doctrinele şi practicile implantate de Catolicism în Evul Mediu, şi a promovat restaurarea adevărurilor biblice fundamentale. Doctrina mântuirii doar prin har şi a îndreptăţirii prin credinţă a fost restaurată. Biblia a fost întronată ca singurul ghid infailibil. Hristos a fost din nou privit ca singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi omenire.

Când începuse întunericul?

Devreme în biserica creştină timpurie, apostolul Pavel avertizase credincioşii cu privire la “taina fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2: 7) şi la “omul fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2:3), referindu-se la apariţia, întărirea şi predominanţa papalităţii, care aveau să aibă loc în secolele care urmau.

În secolele 4 şi 5 d.Hr., biserica a experimentat o răcire spirituală severă. Creştinismul, până atunci proscris şi discriminat, a devenit religia de stat oficială după “convertirea” împăratului Constantin. Simplitatea evangheliei a fost dată la o parte şi doctrine şi practici păgâne au fost introduse în biserică.

“Aproape pe nesimţite, obiceiurile păgânismului şi-au găsit intrarea în biserica creştină. Spiritul compromisului şi al conformismului a fost restrâns pentru o vreme de către persecuţiile aspre pe care le-a suferit biserica sub păgânism. Însă când persecuţia a încetat şi creştinismul a intrat în curţile şi palatele regilor, el şi-a lăsat deoparte umila simplitate a lui Hristos şi a apostolilor Săi pentru pompa şi mândria preoţilor şi conducătorilor păgâni; şi ea a substituit cerinţele lui Dumnezeu cu teorii şi tradiţii umane. Convertirea cu numele a lui Constantin, în prima parte a secolului al patrulea, a cauzat o mare bucurie; şi lumea, înveşmântată cu o formă de neprihănire, a intrat în biserică. Acum lucrarea de corupţie a progresat rapid. Păgânismul, în timp ce părea a fi învins, a devenit învingătorul. Spiritul lui a controlat biserica. Doctrinele, ceremoniile şi superstiţiile sale, au fost încorporate în credinţa şi închinarea pretinşilor urmaşi ai lui Hristos.”—Marea luptă, p.49, 50 (cap.3, O epocă de întuneric spiritual).

“Majoritatea creştinilor au consimţit în cele din urmă să îşi lase jos standardul şi s-a format o unire între creştinism şi păgânism. Deşi închinătorii idolilor pretindeau a fi convertiţi şi uniţi cu biserica, totuşi ei atârnau încă de idolatria lor, schimbând doar obiectele lor de închinare cu chipurile lui Isus, şi chiar ale Mariei şi ale sfinţilor. Aluatul acru al idolatriei, adus astfel în biserică, şi-a continuat lucrarea vătămătoare. Doctrine nesănătoase, ritualuri superstiţioase şi ceremonii idolatre au fost incorporate în credinţa şi închinarea ei. Pe măsură ce urmaşii lui Hristos s-au unit cu idolatrii, religia creştină a devenit coruptă, şi biserica şi-a pierdut puritatea şi puterea.”—Ibid., p.43 (cap.3, O epocă de întuneric spiritual).

Schimbări în muzică

În biserica creştină timpurie, muzica în închinare era un mijloc important pentru a preda Cuvântul lui Dumnezeu şi părtăşia între fraţi, după cum se spune în Coloseni 3:16 şi Efeseni 5:19. Ambele texte biblice stabilesc ce tipuri de cântări ar trebui să folosească creştinii în întâlnirile lor. Pavel menţionează psalmii, care menţineau tradiţia muzicală a lui Israel, şi se referă la imnuri şi cântări spirituale. Imnurile conţineau adevărurile credinţei creştine şi serveau pentru instruire. Cântările spirituale puneau valoare în comuniunea dintre fraţi (koinonia), făcând închinarea mai spontană şi participativă.

În sinagogi şi în casele unde se adunau creştinii, muzica era cântată de către adunare în curăţie de inimă şi cu devoţiune. Cântările reflectau simplitatea evangheliei şi bucuria părtăşiei între fraţi.

Acest tablou, în orice caz, era total altfel în Evul Mediu.

Personajul principal responsabil de modificarea funcţiei muzicii în închinare a fost Grigore cel Mare, un papă care a trăit în secolul al cincilea şi începutul secolului al şaselea, şi în cinstea căruia s-a împământenit expresia “cânt gregorian”. El a fost principalul promotor al Schola Cantorul, un centru specializat în predarea muzicii vocale. În Evul Mediu, muzica în timpul actului de cult a început să fie cântată doar de profesioniştii provenind de la Schola Cantorum. Poporul de rând nu participa activ la cântare.

La începutul Evului Mediu practica cântării cu adunarea exista, însă era destul de simplă comparativ cu cântările sofisticate ale soliştilor şi ale corului. De-a lungul timpului cântarea cu adunarea a fost total eliminată din închinare.

Muzica sacră în timpul Evului mediu era caracterizată de faptul că era exclusiv vocală. Instrumentele muzicale erau respinse. Muzica sacră era solemnă, severă, total distinctă de muzica seculară. Nu exista o diviziune a timpului muzical (măsurii), nici un ritm stabil. Armonizarea vocilor de asemenea nu exista: cântecul era homofonic (cântat la unison). Melodia era fără mari variaţii sau intervale largi.

Melodiile erau prezentate exclusiv de bărbaţi, care erau membri ai clerului, şi care cântau doar în latină; astfel oamenii de rând nu înţelegeau mesajul cântării. Congregaţia nu lua parte la programul de laudă.

Cântul gregorian era stilul de muzică ce prevala în Biserica Romano-Catolică de-a lungul Evului Mediu. În această perioadă:

  1. Prezentarea Cuvântului era eliminată din î

    “Pentru ca Satan să îşi menţină supremaţia asupra oamenilor, şi să întemeieze autoritatea uzurpatorului papal, el trebuia să îi ţină în necunoştinţă de scripturi. Biblia Îl înălţa pe Dumnezeu şi îi punea pe oamenii muritori în adevărata lor poziţie; de aceea adevărurile ei sacre trebuia ascunse şi suprimate. Această logică a fost adoptată de Biserica Romano-Catolică. Timp de sute de ani circulaţia Bibliei era interzisă. Oamenilor li se interzicea să o citească sau să o aibă în casele lor, şi preoţi şi prelaţi fără principii interpretau învăţăturile ei pentru a-şi susţine pretenţiile.”—Ibid., p.51 (cap.3, O eră de întuneric spiritual).

    “Fusese politica Romei aceea ca, sub o pretenţie de reverenţă faţă de Biblie, să o ţină încuiată într-o limbă necunoscută şi ascunsă departe de popor.”—Ibid., p.269 (cap.15, Biblia şi Revoluţia Franceză).

    În afară de faptul că liturghia se ţinea în latină, aşa încât doar clerul putea să o înţeleagă, folosirea şi mânuirea Scripturii de către popor, la închinare sau în afara acestui program, erau interzise şi penalizate. Atât de puternică era opresiunea, încât doar în ultimele secole ale Evului Mediu au început să fie făcute traduceri ale Bibliei în limba vorbită a poporului.

  2. Închinarea şi-a pierdut caracterul comunitar

    Muzica sfântă a Evului Mediu a rămas pentru un timp lung în mâinile călugărilor. Mulţi dintre ei se dedicau exclusiv muzicii şi erau în mod expert antrenaţi în arta cântatului. În plus, ei ştiau să scrie muzică, spre deosebire de muzicienii seculari, care puteau să cânte la un instrument şi să cânte interpreteze cu vocea doar după ureche.

    Călugării erau “profesionişti” ai muzicii şi se îngrijeau de liturghie. Adunarea participa din ce în ce mai puţin. Închinarea devenea clericizată. Sistemul ierarhic eclesiastic excludea figura credinciosului de rând. Oamenii erau aşezaţi în categoria simplilor spectatori. Biserica era mai degrabă o instituţie condusă de ierarhie decât o comunitate de credincioşi salvaţi de Isus.

    Chiar arhitectura capelelor era adaptată noului concept de închinare. Structura interioară a caselor de închinare era menită să distanţeze altarul de congregaţie, reflectând distanţa dintre oameni şi cler. Ajungea până la punctul în care participarea la biserică însemna doar a se ruga în linişte.

  3. Închinarea a devenit formală şi pompoasă, distanţându-se de simplitatea evangheliei.

    Ritualurile şi ceremoniile Catolice erau caracterizate de ostentaţie şi pompă exterioară, care, în timp ce erau strălucitoare şi captivau imaginaţia, slujeau doar să încurce minţile oamenilor (vezi Marea luptă, p.235, cap.12, Reforma în Franţa), conducându-i să se despartă pentru totdeauna de adevărata închinare.

    În mod impresionant, Ellen White descrie ostentaţia închinării catolice, avertizând cu privire la pericolul de a fi impresionat de forme şi de a te îndepărta de adevărata religie:

    “Mulţi protestanţi presupun că religia catolică este neatrăgătoare şi că închinarea ei este un lanţ de ceremonii plictisitoare şi lipsite de semnificaţie. În aceasta se înşală. În timp ce Catolicismul se bazează pe înşelăciune, totuşi el nu este o impostură bădărană şi lipsită de tact. Serviciul religios al Bisericii Romano-Catolice este o ceremonie foarte impresionantă. Etalarea măreaţă şi ritualurile solemne fascinează simţurile oamenilor şi reduc la tăcere vocea raţiunii şi a conştiinţei. Ochiul este înşelat. Biserici măreţe, procesiuni impunătoare, altare de aur, racle încrustate cu bijuterii, picturi alese, şi sculpturi elaborate apelează la dragostea de frumos. Muzica este neîntrecută. Notele bogate ale orgilor cu tonuri joase, care se contopesc cu melodiile vocilor umane în timp ce se înalţă în domurile semeţe şi printre coloanele marilor catedrale, nu pot să nu impresioneze mintea cu teamă şi reverenţă.

    Această splendoare exterioară, pompa şi ceremonia, care doar iau în derâdere nevoile sufletului bolnav de păcat, sunt o dovadă a corupţiei interioare. Religia lui Hristos nu are nevoie de asemenea atracţii ca să o recomande. În lumina care străluceşte de la cruce, adevăratul creştinism apare atât de pur şi de atrăgător încât nici o decoraţie externă nu poate cuprinde adevărata ei valoare. Frumuseţea sfinţeniei, un spirit blând şi liniştit, este ceea ce are valoare în faţa lui Dumnezeu.

    Excelenţa stilului nu este în mod necesar un indiciu al unei gândiri pure, nobile. Concepţii înalte despre artă, delicateţea unui gust rafinat adesea există în minţile care sunt pământeşti şi senzuale. Ele sunt adesea folosite de Satan pentru a-i conduce pe oameni să uite de nevoile sufletului, să piardă din vedere viaţa veşnică, viitoare, să se întoarcă de la Ajutorul infinit, şi să trăiască doar pentru această lume.

    O religie a exteriorului este atrăgătoare pentru inima nerenăscută. Pompa şi ceremonia închinării catolice au o putere seducătoare, fermecătoare, prin care sunt înşelaţi mulţi; şi ei au ajuns să privească spre Biserica Romano-Catolică ca fiind însăşi poarta cerului. Nimeni în afară de cei care şi-au pus picioarele în mod ferm pe temelia adevărului, şi ale căror inimi sunt reînnoite prin Duhul lui Dumnezeu, nu sunt dovezi contra influenţei ei. Mii care nu au o cunoaştere experimentală a lui Hristos vor fi conduşi să accepte forma evlaviei fără puterea ei. O astfel de religie este exact ceea ce îşi doresc mulţimile.”—Ibid. p.566, 567 (cap.35, Libertatea conştiinţei ameninţată).

Un declin în influenţa papală

În secolul al treisprezecilea Europa era într-un mare declin social şi moral. Incidenţa plăgilor creştea. Era foamete peste tot. Călugării ajunseseră să fie priviţi ca o clasă privilegiată, ocrotită în mănăstirile lor. Ei deveneau nepopulari. Ei erau interesaţi să îşi menţină posesiunile şi nu se preocupau de nevoile cu care se confruntau oamenii. Biserica Romei devenea din ce în ce mai coruptă. Păcatele papilor erau cunoscute tuturor. Răutatea devenise larg răspândită.

La sfârşitul Evului Mediu, biserica, în dificultăţi financiare serioase, şi-a intensificat comerţul cu indulgenţe. Oamenii începeau să sufere o asuprire mai mare. În acest cadru de degradare morală a deschis Domnul calea pentru Reforma Protestantă.

Deşi adevărata credinţă a fost păstrată de la un credincios la altul de-a lungul secolelor (Marea luptă, p.97, cap.6, Hus şi Ieronim), evanghelia a fost întunecată timp de secole de un întuneric dens. Acum veni momentul ca lumina adevărului să strălucească cu putere, pregătind lumea să primească lumina şi mai intensă ce urma să strălucească peste aproximativ trei secole, la sfârşitul timpului.

Toate aceste lucruri erau în planul lui Dumnezeu, prezente în cuvintele profetice din timpuri de demult.

Creştinii trebuie să cunoască istoria. Studiul istoriei este important pentru că prin el realizăm că Dumnezeu are în mâinile Sale controlul asupra tuturor faptelor importante din toate timpurile. El le conduce conform voinţei Lui suverane, pentru a realiza scopurile Sale.

Când vedem grija lui Dumnezeu pentru poporul Său în trecut, putem fi siguri că El va avea grijă de noi.

“Nu avem nimic de ce să ne temem pentru viitor, decât dacă vom uita calea pe care ne-a condus Domnul, şi lecţiile Sale din istoria noastră trecută.”—Christian Experience and Teachings of Ellen G.White, p.204.

Author

Comments

    Ghita Bizau

    (November 8, 2017 - 6:18 pm)

    “Prezentarea Cuvântului era eliminată din î” — missing word: ‘închinare.’

    Please replace with: „Prezentarea Cuvântului era eliminată din închinare.”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *